Ieri îmi făceam un prieten nou. Nu-i uşor să ai prieteni de 2 ani căci sunt cei mai direcţi şi cel mai greu de impresionat. Te ignoră ori te fac mic să fii ca ei. Altă cale nu-i. Făceam un puzzle în timp ce eram prieteni: eu aşezam piesele, el mi le potrivea cu precizia unui ceasornicar. Încă mă gândesc, apăsând tastele pentru voi, că nu-i lucru uşor să lipeşti bucăţele şi să obţii un tot.
Ne antrenăm. Începem cu forme descifrabile ale lucrurilor familiare pe care învăţăm să le numim în primii ani de viaţă. Alfabetizaţi şi antrenaţi trecem apoi la tablouri, an de an adăugând detalii într-un număr fix. Mişcarea e aceeaşi, abilitatea de a potrivi piesele la o privire atentă se schimbă.
Oamenii sunt puzzle-uri. Cu toţii urmărim să le rezolvăm. Un detaliu alăturat lângă un altul te ajută să descifrezi o situaţie, să aibă sens o reacţie; nu o scuză dar o poate expune impersonal. Iar numărul pieselor îl decizi: ţi le aduni de oriunde, le potriveşti în timpi lungi. Ciudat cum nimerim tot mai greu locul uneia, când detalii sunt peste tot. Aproape peste tot dacă îţi mai faci timp să le urmăreşti. Piese nonverbale, piese online, verbale, piese vestimentare într-un singur puzzle.
Ca şi prietenul meu, suntem cu toţii obsedaţi de o piesă lipsă. Obsesiv conturată, o cauţi în toate aceste cadre. Şi în această frenezie, forţezi piese ce nu sunt ale locului, împovărezi oameni ce nu se recunosc . Ce se intâmplă după rezolvarea unui puzzle e important: îi admiri frumuseţea cunoscută în detaliu şi apreciată acum în totalitate ori îşi pierde din valoare cu fiecare piesă descoperită?
Unii le înrămează. Eu aleg să mi le ţin aproape.
Sursa foto: bobafamily.com
Be First to Comment