De mai bine de … o lună (cred) activez toate aparatele antifurt din supermarketuri, hypermarketuri şi alte asemenea de posedă o astfel de instalaţie. Peste tot pe unde mergeam verificam buna funcţionare a acestora. Gratis pentru ei; pe mine mă costau câteva priviri… Nu multe! Doar oamenii din raza aparatului ce întorceau privirile: ei curioşi şi hotărâţi să testeze vigilenţa paznicilor.
Azi un ţiuit asurzitor (de fapt, 3! căci de 3 ori zbiară!!), mâine altul… Ajungi să te împrieteneşti cu personalul. Râzi tu, râde şi el: ” ia să vedem, astăzi merge?Toate bune! Ne vedem la casă!”.
Ajung din nou la azi. Nicio diferenţă: “te rog nu ţipa, tee roog! azi nu!!” Dar de unde!? 1,2,3! Adjudecat! A ţipat şi astăzi. Pr`etenii mei, să mă ajute din nou:
– Haideţi să mai încercăm o dată! Poate-l găsim…
– Începem cu astea! Şi scot naivă cărţile din geantă, gândindu-mă că citeşte şi aparatul (codul de bare,desigur).
Scot apoi, pe rând tot ce ascundea a mea geantă şi ar fi putut declanşa alarma. Nimic.
– Treceţi dumneavoastră!
Zâmbesc. Recunosc, îmi doream mai mult ca oricând să nu se declanşeze afurisita de alarmă, doar aşa, de penibilul situaţiei. Mă îndrept cu emoţii spre uşă, cu toate trucurile gândirii pozitive de mi le aminteam pe moment.
A fost un “nu eu!” energic.
– Daţi-mi să vă trec geanta pe la casă!
– Facem voodoo cu genţi noi aici! E parte din serviciile prestate.
La ieşire am întârziat între bare. Bune servicii! M-au vindecat.
Be First to Comment