Mă anunţa Cezar că mă pune la treabă. Îi citesc blogul şi văd că vrea să-i scriu şi să vă spun despre 10 locuri (cel puţin) din România.
Îmi aleg locurile în funcţie de oameni, arhitectura oraşului (locului în general) nu-mi rămâne întipărită în minte, însă arhitectura umană a locului o memorez până la ultimul detaliu şi mă reîntorc mereu, cu dor, de câte ori am ocazia. Spun şi acum că omul schimbă locul şi n-o face întotdeauna în bine. Avem suficiente exemple în jur cât să cred că omul poate distruge locuri pe care natura le-a facut perfecte în imperfecţiunea lor.
Aleg astfel pentru un prim loc moldovenii mei, căci mă leagă de ei 20 şi mai bine de ani şi amintiri pe care aleg să le apăr şi cu care schimb părerea celorlalţi despre oamenii mei. Pun Iaşul pe primul loc şi-mi doresc să-l cunoaşteţi aşa cum l-am descoperit şi eu. Iar dacă mergeţi să-l vizitaţi, staţi măcar 3 zile şi simţiţi ritmul studenţesc, exersaţi acşientu` moldoviniesc, măi băieti şi admiraţi-l pe timp de noapte dinspre Copou, pe Lăpuşneanu, mergeţi prin Piaţa Unirii spre Primărie şi staţi lângă Palatul Culturii să-i vedeţi detaliile chiar de lângă el.
Tot de mică m-am “făcut prietenă” cu marea. Doar eu cu ea, că ea cu mine mai puţin (tot m-aş îneca la mal de m-ar răsturna un val). O fi litoralul aglomerat, murdar, plin de hoţi, dar eu ori de câte ori am fost la mare (şi-am numărat vreo 10 staţiuni în vreo 20 ani) m-am simţit bine. Poate o fi din cauza slăbiciunii mele pentru mare sau a ancorei create, dar reuşeam să râd de “coliba unchiului Tom”, să imit vreo câţiva “marketeri neînregistraţi”, să ma bucur de o bere rece sub o umbrelă decolorată, să alerg pe plajă şi cel mai mult să aud marea, valurile, când toată agitaţia de la mal se opreşte să o asculte. Seara, asemeni unei tradiţii păstrate cu sfinţenie, românii duc şi se duc pe faleză şi o ascultă liniştiţi.
Urmează apoi Sibiul. Şi m-a convins în 2 zile. 1 şi 2 mai. Am intrat în culisele Muzeului Labirint unde m-au lăsat baieţii să-i ajut şi la organizare. Am organizat artistic vreo câţiva pereţi pictaţi şi-am trecut apoi la pliante când am vazut că le stric armonia organizatorilor cu al meu talent neînţeles. Am ieşit în Piaţa Mare şi-am vorbit cu oamenii care, surprinzător, se opreau şi mă întrebau de unde sunt şi ce e cu acest muzeu. Cu unii făceam şi poză (eu şi maimuţele!). Între pauze vizitam muzee, urcam scări (multe scări) ale turnurilor, mă panicam că nu mai puteam să le cobor, îi pândeam pe alţii cum muncesc prin telescop, pariam pe gogoşi, râdeam cu lacrimi cu sibienii, făceam alianţe cu moldoveni.
Descopăr şi redescopăr Bucureştiul. De mai bine de 1 an. Mă ţine într-o permanentă viteză, întâlnesc oameni simpli care mă învaţă lucruri deosebite. Mă minunez de diferenţele de vreme de la Pipera la Lujerului, la un drum cu metroul. Am prieteni dragi. Am evenimente dintre cele mai diverse. Am parcuri. Am plimbări cu bicicleta. Am provocări. ZI de zi. Uneori şi noaptea! Am tot ce are o capitală aromată şi ce nu găsesc, aştept sau pregătesc. Căci Bucureştiul are oameni cu idei şi dorinţă de implicare.
La Ocna Şugatag am găsit cei mai calmi şi binedispusi oameni. M-au îmbrăcat în costumul maramureşean şi mi-au zis că sunt de-a locului (dar eu maramureşean mic şi pricăjit n-am vazut 😀 ), mi-au dat pălincă şi m-au învăţat s-o beau abia după o zi cu durere de cap de la tehnica nestăpânită. M-aş reîntoarce cu drag de-aş avea mai mult timp.
Fălticeniul l-am cunoscut în 3 ani de facultate, dar numai din povestirile prietenilor. Şi erau toţi aşa de mândri că mă şi ofticam şi intram într-o dezbatere ce n-avea niciodată câştigători: “noi avem, voi n-aveţi”. “O să vii şi-o să vezi!”. Am fost, mi-a plăcut. Recunosc un fălticenean când îl văd; sunt orgolioşi, dar îmi sunt dragi. Una dintre prietenele mele cele mai bune este din Fălticeni; suntem atât de diferite precum oraşele din care provenim, dar asta nu şi-a pus amprenta asupra relaţiei noastre, ci ne-am legat viitorul prin perspective diferite influenţate de aceste locuri din care ne tragem şi am învăţat să ni le respectăm: “da, voi aveţi, noi nu avem”. Dezbaterile nu mai sunt turistice. 🙂
Nu sunt un om al muntelui, mă sperie atâta linişte şi-am pus mereu marea în preferinţe. Avem munţi frumoşi. Avem de toate. Mi se par spectaculoşi iarna, acoperiţi de zăpadă şi cu oferte diverse pentru ce-i ce se pricep la sporturile de iarnă. Pentru aceia ce se duc în zona Sinaiei şi îşi scapă picioarele de sub control, le recomand o cană de vin fiert şi câţiva prieteni caraghioşi ce îşi testează abilităţile de circari. Le-a ieşit bine. Am râs cu poftă. Îmi place să am la mine de fiecare dată artificii-steluţă.
Unul dintre locurile care mi-au rămas în minte încă de mică e Lacul Sfânta Ana. M-a deranjat încă de atunci încăpăţânarea locuitorilor de a vorbi cu noi într-o limbă pe care n-o înţelegeam deloc, chiar şi atunci când le dădeam bănuţi pentru produsele lor. Acest aspect nu mi-a placut atunci şi nu-mi va plăcea niciunde. Chiar e bun exemplul pentru a susţine cele mai sus specificate: natura ne-a dat un loc superb pe care omul îl strică din pură încăpaţânare.
Şi Timişoara mi-a plăcut s-o văd, deşi mi-ar plăcea să merg din nou să-mi reamintesc tot ce mă fascinase atunci. Înca o văd cu minte de copilă ce mersese pentru prima dată fără părinţi într-un oraş imens; aş fi precum cei mici care desenează casele cu geamurile înalte şi o uşă cu mult sub nivelul acestora, deşi ele – în realitate – sunt la acelaşi nivel.
Din 10 motive aleg să vă vorbesc despre Vetrişoaia: am copilărit frumos alături de toţi copiii când ne adunam în vacanţe într-un loc abia văzut pe hartă, dar unde eram atât de liberi; am întâlnit oameni simpli, foarte simpli dar care m-au învăţat ce e ăla respect pentru ceilalţi; am trăit printre animale şi mi le-am putut alege pe cele preferate (singura afacere proastă au fost curcile – şi acum îmi pare rău că mi le-am ales la împărţeală!); am alergat printre vaci deşi până să ajungă ele eram foarte vitează, prea vitează şi-am regretat enorm când le priveam în ochi şi aveam impresia că toate vor să mă împungă; am făcut focuri în faţa porţilor şi veneam cu toţii în jurul lor după ce ne dădeam semnalul; urmăream tractorul şi nu ne ţineam de mânerul cabinei intenţionat în ciuda avertizărilor căci ni se parea aşa amuzant să ne lovim cu capul de geam…păream parcă mai tractorişti; eram instruiţi bine când mergeam cu pluguşorul: ne aşezam lângă geam şi ţipam cât ne ţineau plămânii, iar uneori îl lăsam doar pe unul şi râdeam apoi că a picat iar în plasă şi stricam toată urătura; mi se părea cea mai bună mâncare când mă aşezam printre cei mari (sătui de muncă şi dat cu sapa) şi aşa eram de mândră: “am prăşit bine, nu?-Câţi? Unul. Şi pe unul l-am tăiat pe tot din greşeală, dar nu se cunoaşte!”; furam orice aveam şi noi acasă, doar pentru că părea mai bun, mai copt, mai mare la vecinul; “ţara mea este Vetrişoaia” răspundeam naiv. Mergeţi şi copilăriţi la bunici, la ţară. Nepreţuit.
Am văzut puţine locuri şi mai sunt multe de văzut. Următoarea vizită va fi la Brăila, Lacul Sărat. 😉
Be First to Comment