Nu ştiu cum fac şi cum le potrivesc…De fapt, se aşează ele singure, căci eu doar mă las dusă de prieteni în weekend-uri şi-apoi…le înrămez. Ia să încerc să vă fac să vedeţi ceea ce am văzut eu astăzi:
Un traseu nestabilit nici sâmbăta asta. Ajungem în faţa unei domnişoare ce ne întinde zâmbind mâna. Ne-a invitat la Grand Café Van Gogh să ne delectăm cu Magnum pe întuneric.
Ameţită de căldură (nicicum de berea Stejar curajos servită!) pornim în căutarea locaţiei unde ni se promitea îngheţata. Am pornit, e drept! pentru că de lângă ea am plecat ca lângă ea să fim după alte 15 minute de “nici aici!nici aici!” printre străduţe pe care le analizam emiţând tot felul de strategii “de orientare”.
Intrăm! Trecem în complicitate dincolo de perdelele negre. Amuzaţi ne alegem un loc şi aşteptăm. Ca să ne fie aşteptarea uşoară, ne luăm limonade cu mentă. Între timp am şi ales: 2 plaje, 1 copac şi 1 stâncă. Dacă tot nu ştiam ce ne aşteaptă, măcar să le avem pe toate. Câteva glumiţe mai târziu suntem duşi în faţa altor perdele negre. Nu vedeam nimic dincolo de ele!
– Vă rugăm, dacă aveţi telefoane sau orice alt obiect ce luminează, să le lăsaţi aici cu încredere!
Cosmin a ieşit de după perdele şi ne aştepta să ne ghideze.
M-am gândit: dom`le întâi să-mi asigur spatele! L-am pus pe Liviu să stea în urmă, în felul ăsta, dacă mă aşteaptă ceva în întuneric, o încasează el primul cât să am eu timp să mă adun şi să ripostez! Las şi geanta! M-ar încurca la aşa o schemă…Nu am văzut absolut nimic. Aşteptam în orice moment să fiu speriată, deşi Cosmin mă asigura că surprize din astea nu găsesc astăzi. Ne-a oprit şi ne-a aşezat pe fiecare în parte la mese alăturate. Mi-a luat apoi mâna şi m-a ghidat cu precizie spre linguriţă. La scurt timp mesele noastre aveau: o plajă şi un copac, respectiv o plajă şi o stâncă. Nu ne-a mai trebuit lumină: aveam muultă ciocolată şi tot ce am ghicit sau nu din ingrediente, dar care cu siguranţă ne-au bucurat simţurile. Am mers cu linguriţa doar la vecinul din faţă, căci nu m-a ţinut curajul să plec în deplasare.
La întoarcere eram lider. Cosmin ne-a ţinut companie în tot acest timp şi ne-a adus, aşa cum ne-a promis, nevătămaţi şi mai bogaţi cu o experienţă de neuitat. M-am întors către el, îmi dă mâna:
“Crina! Mi-a părut bine, Cosmine!” îl privesc şi-mi dau seama că pentru Cosmin, să ne fie ghid prin întuneric nu e doar un job, ci e un mod de viaţă. Al lui. Am înţeles de ce ne vorbea de după perdea cât eram în lumină…
A cântărit şi mai mult acest moment pentru că oamenii simpli care trăiesc deosebit au acest efect asupra unei vieţi ce nu iese din obişnuit.
Limonadele erau pe masa şi ne aşteptau.
Ori trăiesc cu prea mult entuziasm aceste clipe ori am lângă mine oameni prea faini astfel că orice moment devine mai frumos când e trăit alături de ei. Au mai ieşit şi alte grupuri. Îi priveam, n-aveau nicio emoţie pe chip. Nu aveau limonadele poate! 🙂
Drum bun, prietene! La vară mergem pe Retezat. Am stabilit!
Be First to Comment