O poveste alergată

Să începem.

Am încheiat cu prea mult timp în urmă zile aspre cu antrenamente. Încă strâng într-o mână mingile de handbal şi lovesc cu atâta dor orice minge de volei pe care o prind, diferenţa e că acum mă antrenez în proiecte ce mă solicită întru cu totul alt mod.

Cert e că adrenalina îmi stătea în viteză şi nu acceptam niciodată să-mi dozez efortul pentru a rezista eroic. Da, plecam în viteză şi ajungeam în viteză. Cam răvăşită – pe zâmbet de povestitor – căci nu mai ştiu dacă ajungeam cu viteza mea sau împinsă şi culeasă de vânt.

Tind spre aceeaşi libertate, încredere şi uşurinţă cu care obişnuiam să alerg. M-am oprit într-o zi şi-am realizat că nu am încetat niciodată să alerg, ci am fost depăşită. Şi nu-i moment mai bun să accelerez… 🙂

Am cântărit limite, am stârnit reacţii, dar cel mai important am primit OK-ul medicului. Şi e timp pentru antrenamente doar până pe 19 mai, căci – nu-i aşa!? – nici că puteam alege o revenire mai bună. Cercetările făcute (ale mele, nu ale cercetătorilor britanici) s-au limitat la sfaturi practice şi mai puţin comerciale. Nu vreau să mă încarc în nevoi marketizate, spiritul liber aleargă în tine şi ţine ritmul şi fără prea mult ajutor artificial. Filosofia barefoot runner mă încântă: ceea ce susţine, ceea ce încurajează, descătuşarea pe care o reprezintă. Aici îmi doresc să ajung! Şi la kilometrul 21 pe 19 mai, Bucureşti.

Sunt convinsă că tot ceea ce voi descoperi despre mine în această cursă mă va menţine alertă…

P.S: Sper că mama citeşte acest text din confortul unui fotoliu… Voi afla după un ţârâit de telefon!