Se spune că să fii suporter e emoţionant. Sau mai bine: EU zic. Experienţă am tot adunat, de aceea pot spune – din scaunul meu de susţinător – a fost cea mai bună cursă a lui Alin şi-am atârnat această mândrie a mea de medalia primită. A lui. Desigur, Transmaratonul rămâne în istorie…
Da, am ajuns la Cluj. Cam după 26 de dorinţe şi mai multe drumuri rătăcite. Dacă n-ar fi fost entuziasmul cam cât munţii pe care îi aclamam, drumul lung m-ar fi descurajat demult. N-am apucat s-o cunosc decât pe Ada în particular (vă recomand să staţi la Cluj Napoca Apartments!), căci apoi aveam să întâlnesc un Cluj civilizat, nebrutalizat de creaţii moderniste ce pun în urmă istoria locurilor. Ba dimpotrivă! Noul poate exista lângă vechi şi împreună pot face un tot artistic. Printre străduţe mi-auzeam acelaşi gând: mi-ar fi plăcut să studiez aici! Da, mi-ar fi lipsit căldura oamenilor alături de care am crescut, dar ceva îmi spune că m-aş fi bucurat de această experienţă.
O, şi imnul, stadionul…Invoc din nou experienţa de suporter şi vă spun că nu mă aşteptam să mă simt aşa româncă tocmai la Cluj, dar mă uitam cu drag la ei când “Deşteaptă-te,române!” dădea startul maratoniştilor după un moment de reculegere pentru Boston. Şi-aş putea continua lista cu impresii, dar îmi spun că mai important ar fi sa vi le faceţi voi. Şi asta vă doresc: să ajungeţi la Cluj!
Cu așa tricou, dar mai ales suporter, aș fi alergat și eu la maraton. 😀