O poveste pentru copii. Pentru aceiaşi 32 de copii.
Trecutul nostru şi viitor cu drumuri către tine
Te ştiu de-o viaţă. Şi de tot atâta timp mi-ai plăcut. Nu-ţi ştiu fiecare detaliu, dar ştiu că ne-am schimbat împreună. Eu am crescut, tu…tu ai rămas la fel. Poate estetic mai frumoasă, dar ai aceleaşi colţuri, aceleaşi ornamente; încă îţi păstrezi statuile din faţă ca pioni ce întâmpină studenţii.
Săptămâna trecută am cunoscut o alta. Nu m-a primit la fel. Nu mai încercam să-mi imaginez cum păşeau personalităţi din trecut pe aceleaşi trepte pe care eu le urcam pentru a ajunge la seminarii.
Ai fost acolo întotdeauna. Întotdeauna din viaţa mea! De tine m-am legat: mi-ai adus prietenii în acelaşi loc, mi-ai deschis uşa şi mi-ai adus profesori ce ma învăţau despre PR, mi-ai ţinut companie când stabileam să “ne vedem la Universitate!”
Mi-e dor! Mi-e dor să mă chinui să-ţi deschid uşile mari, să mă pierd pe holuri, să te descopăr şi redescopăr în fiecare zi.
Erai acolo! Mereu! Mereu din viaţa mea! Ţii minte când ne-am întâlnit? Eu da. La 5 ani. 5 ani ai mei. Te-am văzut din tramvaie. Purtai alte culori, dar erai la fel de impunătoare. M-am aşezat pe băncuţă. Îţi şi vorbeam. Atunci! Acum doar te privesc şi încerc să îmi imaginez cum erau oamenii pe care noi ţi i-am înlocuit. Oamenii din 1800. Cei care apar în poze lângă tine. Ei cum erau? Ca noi?
Mă întorc. Trec pe la tine de fiecare dată. Şi zâmbesc când mă împing în uşă, nu mă mai pierd pe coridoare. Încă te privesc din tramvai, încă îmi amintesc de câte ori am trecut pe lângă tine (nopţi sau zile) când mergeam acasă. În casa mea de lângă tine, din cămine.
Îmi place Iaşul, dar m-ai cucerit altfel, Universitate! Mă întorc. Mereu! Mereu din viaţa mea!
Be First to Comment