Mă uit la un meci de fotbal. M-a oprit echipa din titlu şi nu pentru că e în teren, ci pentru că am observat diferenţa din tonul comentatorului când a venit vorba de FC Vaslui.
Pe la începuturi, pe când începea Vasluiul să câştige meciuri şi chiar o făcea şi cu o nuanţă de spectacol (nebunia echipelor care riscă tot, căci nu au prea multe de pierdut) tonul folosit de absolut toţi comentatorii (şi care mă irita) ascundea o urmă de repulsie ce discredita o echipă mică, venită din provincie, al cărui merit e doar norocul şi prea puţin munca.
Ceea ce uită aceşti domni (şi-mi permit să fac aceste observaţii, căci fotbalul nu este un joc înţeles doar de sexul masculin) este că jucătorii nu intră cu istoria în teren – pe aceea o găsim cel mult la peluze, printre cei ce-şi susţin cu pasiune echipa (nu discut acum despre modul în care aceştia o fac). Ei transmit pe parcursul meciului ceea ce numele echipei a adunat de-a lungul anilor, iar jucătorii vibrează pe aceste unde ale susţinerii – mă rog, aşa ar trebui să se întâmple!
Acum e “FC Vaslui – echipa ce se bate la titlu” şi nu mai e “echipa din provincie” (deşi ea nu şi-a mutat nici măcar locul antrenamentelor), a devenit echipa ce – le convine sau nu – a bătut istoria şi impune respect.
Gol! Închei aici.
Be First to Comment