FRIEMILY

Mă întrebam într-o zi cum să mă împac cu dorul. Păcătoasă stare! Te vezi lângă familie, acasă, te bucuri de mâncarea mamei şi ai impresia că ai păcălit sistemul: cel puţin pentru 1 lună. Dar îl simţi din nou, e altul însă, pentru un alt „acasă”!

Nu puteam dormi. Era prima noapte în Iaşi în calitate onorabilă de deţinător al unui pat în căminele universităţii din Codrescu. Mă lovise crunt: trebuie să-mi iau pâine în fiecare zi! habar n-am de ce gândul că nu se va ocupa nimeni de pâinea mea mă trezise la realitate (şi nici nu cred că-i dădusem vreo explicaţie filosofică), dar s-a întâmplat. Aşa am conştientizat eu că sunt departe de familie, între necunoscuţi şi o baie comună cu care aveai să te obişnuieşti. Cu toate acestea şi cu alte 4 persoane cu care împărţeai cam tot. Iar pâinea mea avea să fie din nou în siguranţă: ne sunam mereu să vedem ce ne mai trebuie pentru cină.

Când te trezeşti în Bucureşti e…altă pâine! Sunt alte obiceiuri, alţi oameni, aceeaşi familie acum şi mai departe. Te şi întrebi cum îţi pot lipsi 2 locuri în acelaşi timp; cel mai bine este “acasă”, dar care mai e acasă? Oare ar trebui să simţim că trădăm vreuna din părţi? Apoi am înţeles: nu înlocuieşti familia ori acasă unde ai crescut, ci îţi faci dorul mai uşor şi te înconjori de “friemily”, oameni care ajung să te cunoască şi să îi cunoşti atât de bine încât eşti convins că aţi trăit toată viaţa atât de aproape şi de paralel, până când aţi putut în sfârşit să vă definiţi intersecţia ca prieteni. Şi te porţi ca în familie: aveţi grijă de binele celuilalt, vă răsfăţaţi ori de câte ori aveţi ocazia, nu vă părăsiţi la primul defect şi ştii că timpul vă va suda şi mai mult.

Acum nu mai încerc să-mi explic dorul, îl las să existe, în fond sunt un om norocos: friemily/family – le am pe cele mai frumoase.

Sărbători fericite! Oriunde alegeţi să le petreceţi.