Uitasem: genul de amintire pe care nu o chemi dar vine spre tine cu viteza unui tren și îți lovește memoria atât de puternic încât și după câteva secunde trecute în gol tu tot retrăiești emoția revenită. Genul acela de amintire:
Căutam un Moș Crăciun pentru chinezuț. Cred că aveam 5 ani și repetam poezia în gând – nu cumva să mă încurc. Părinții se adunau la uși și trimiteau câte un update către noi:”e pe hol! trebuie să ajungă! “moment în care inima mea bătea și mai tare și parcă gândul nu mai reușea să stăpânească versurile. Vaaaai, o să mă încurc și-o să plece… Auzeam, simțeam, așteptam:Ho-ho-ho! Am aici 3 copii. Unde sunt copiii? Noi pe pat, aliniați, fiecare cu frica lui: niciodată de Moș, ci mereu de câte putea ști Moșul. Și intra. Cu nasul roșu, mereu înghețat și mereu cu câte o poveste cu sania. Cred că era zăpadă în fiecare an atunci. Îi priveam sacul, mă temeam de ce îi șoptește și apoi îl analizam pe Moș. Mă uitam cu atâta drag la el, mereu la mâini (le avea roșii; îmi confirmau de fiecare dată povestea Laponiei și a gerului de acolo), bocancii, nasul și când se uita spre mine îmi alergam privirea oriunde… Nu știu de ce mă temeam să-i vad fața, cred că din aceeași superstiție personală că magia ar dispărea… Cumva asta are sens și acum, doar că alt sens.
Oh, Moșule…
Ce emoții mi-ai produs. Îți mulțumesc, vecine!
Prin amintiri ca trenul
Written by:Crina Coranga
Be First to Comment