…şi am multe bagaje. Am conştientizat această problemă abia când mi-am dat seama că îi afectează pe cei dragi mie. Punctul culminant a fost în anii de facultate când jigneam orice model de maşină (cu atât mai puţin pe cea pe care românii nu o menajează deloc şi o umplu până la refuz – Dacia) ocupând orice locuşor liber cu nimicuri. Tot în nimicuri eram în stare să îi îngrop pe pasageri. Sufăr de sindromul omului bogat în frica lipsei (tind să cred că efectele acestuia se pot observa cu precădere în rândul fetelor) : şi dacă-mi trebuie în 3 culori; şi dacă se rup toate 3…Mi-am pus atâtea întrebări pe câte valize aveam în casă şi totuşi niciodată nu m-am temut de una: şi dacă nu le poţi duce? Încă mai cred în nu există nu pot, ci nu vreau. Nimic nu-l poate limita mai tare pe om decât propria-i minte, căci fiecare-i celulă tot minţii îi e supusă…Şi-apoi de-ţi cedează braţele sub bagaje, mintea îţi cere să poţi şi ori te dai peste cap de 3 ori ori îţi pui bagajele pe capul altuia. Şi muuuult a rezistat Dragoş acceptându-şi condiţia de frate; i-aş putea da titulatura de conducător şef de dulap. Nu cred să fi avut vreo pauză în 3 ani.
Dar cine a mers cu trenul spre casă ştie că sunt şi alţii ce-şi cară dulapurile şi de nu eşti fâşneţ te trezeşti pe post de ţintă cu coji de seminţe. Nu ştiu leac mai bun pentru mine decât acest tren şi fuga către comoditate pe care am antrenat-o intens de când am venit în Bucureşti.
Astăzi mă uit la laptop cu ciudă şi simt instant o durere de spate acută. Îl închid şi îl las acolo. Acum tata mă salută grăbit în uşă: ai lăsat bagajele afară?Merg să le iau! Nu, doar atât am. Zâmbim. Şi când combinaţii de n luate câte k nu ne e doar o amintire dragă a profului de mate, o aplici cu succes şi în deplasări. Când te pui în valoare fără bagaje şi nu ştiu toţi că te-ai străduit atât de mult să evadezi din dulap cu tot ce-aveai mai bun.
M-am legat prea mult de lucruri materiale şi am văzut asta cel mai bine când a trebuit să mă mut. Aveam 7 post-it-uri pregătite, cutiile alese pe categorii. Şi-am scos de la naftalină un gând: amintirea nu dispare dacă rupi un şerveţel, oamenii de suflet rămân acolo şi dacă nu-i marchezi pe un perete.
Vorbim puţin şi despre bagajul emoţional?
Sursa foto: apartmenttherapy.com
Foarte tare si adevarat 🙂