Piticii şi noi

– Miolf-miolf-miolf se aude o gumă aruncată inutil în gură. Sau în aer. N-am stat să înţeleg.

– Vorbă, gură, Bucureşti, concediu, bani, Moldova, mătuşa, ăştia,Sărbători fericite! te pup!! papa.

Şi noi. Spectatori. Stăteam lipiţi în scaune dornici să fim cât mai departe de această scenă, dar la un compartiment distanţă riscai să asişti la tragedia unui bătrân ori jocul vreunui copil.

Şi totuşi: ne place să ne expunem orice aspect al vieţii sociale sub protecţia unei parole. Litere, cifre, simboluri. De parcă secretul parolelor îţi protejează intimitatea, iar caracterul personal al informaţiilor distribuite nu fac decât să condimenteze spectacolul, iar cei din faţa monitoarelor să mai aplaude cu un like, un share sau chiar un comentariu.

Cum se face că o serie de informaţii aleatorii, personale sau mai puţin personale, pot fi un spectacol nedorit al vieţii sociale în comunitatea reală? Avem nevoie de o parolă pentru a accepta acest bilet gratuit? Sau aderăm la un cod secret, ştiut doar de comunitatea în care ne dorim să fim? Suntem adăugaţi în grupuri în care nu vrem să fim când suntem offline?Iar dacă da, putem opri notificările la fel de uşor? Înainte de a se termina drumul şi implicit de a se dizolva grupul?

Da. Îţi rămâne doar să te conectezi la lumea ta. Fără parole, doar cu un gând, două, trei…patru…alt gând…

Sursa foto: glamprincess.tumblr.com