V-am zis vreodată povestea blogului? Eram… de când mă ştiu. Şi în toată existenţa asta vorbeam doar despre ceea ce trăiam: pe unde m-am rătăcit, cât de stângace am fost, ce planuri am, ce oameni am mai întâlnit, cum organizam spectacole în case părăsite… Amintiri create cu oamenii din trecut le povesteam oamenilor prezenţi în speranţa că-mi vor confirma poveştile în viitor. Şi oamenii ăştia mi-au zis “scrie-le! Aşa cum ni le spui!”…
Eh, povestea asta se tot scrie cu fiecare post. Nu-i ştiu nici eu finalul, dar ştiu că astăzi îi adaug o pagină: Volume anonime. Eram şi sunt încă entuziasmată că unul din voi a ales acest blog pentru a-şi publica poveştile. Aşadar, fără a interveni în crearea personajelor voastre, vă dăruiesc această pagină şi vă mulţumesc pentru fiecare minut petrecut aici pe blog, cu mine şi ale mele poveşti!
Va urma
“Clipesc. Cu pumnul strâns.
Din pumnu-i desfăcut se scurg fire de ţărână. Întins pe spate, cu privirea ţintuită în gol, este cuprins de deznădejde. Ar putea să strângă pumnul, să se ridice, dar nu mai vrea.
– Ce faci?! Ridică-te!
Vocea îi este cunoscută. Şi îndemnul la fel. Prea cunoscut…
– Iar? Iar să mă ridic? Nu am mai făcut-o şi altă dată? Nu tot la îndemnul tău? Zi!
– Ba da, şi ai s-o faci din nou acum, şi încă de o mie de ori dacă e nevoie. Trebuie să te ridici! Tu nu eşti slab, tu trebuie să strângi pumnul şi să te ridici!
– Mi-e indiferent. Nu mai vreau nimic. Nici să mă ridic, nici să rămân jos… Ştii bine despre ce vorbesc. Am avut această discuţie de nenumărate ori. Gata, acum nu mai are rost.
Glasul îi este stins. Vorbeşte ca pentru el, fără să îi pese dacă îl aude cineva.
– Te rog să te ridici! Îţi promit că acum va fi bine, ai să vezi. Doar ridică-te!
Linişte… Niciun răspuns. Printre degete nu mai curge ţărână. Nici nu mai priveşte în gol. Clipeşte… A pierdut.
– Îl vezi?, răsuna o voce în spatele meu. Vocea îmi e cunoscută… Prea cunoscută. Mă întorc. Într-adevăr, întrebarea mi se adresează.
– El a pierdut, dar tu nu ai voie să cazi! M-ai auzit?! Tu nu ai voie…
Da, cu mine vorbeşte.Nu răspund. Nu scot niciun sunet. Cu pumnul strâns îl privesc fix în ochi. Privirea mea îl bucură, dar… clipeşte.
GP “
..clipesc…clipeste.. 🙂 fain!
Îţi mulţumesc în numele autorului, ellena! Te mai aşteptăm! 🙂