Duminică, 19 mai, 11:56, Piaţa Constituţiei şi o linie pe care o treceam cu mult entuziasm şi mai puţină energie.
Ştiam că odată scrisă, voi respecta această decizie de a participa la semimaraton indiferent de fricile întâlnite pe parcurs. O, şi n-au fost puţine, iar în ultimele 2 săptămâni au continuat să se adune astfel că noapte de noapte alergam în somn cu o coardă ce mă trăgea mereu în spate, antrenamentele nu-mi ieşeau, nasul începea să-mi curgă fără oprire, am răcit, mi-a ieşit măseaua de minte, oameni care-mi cereau să renunţ, oameni care credeau că o să termin şi EU într-un război continuu în care uitasem de ce m-am înscris, care-mi erau motivele pentru care alergam şi de ce mi-am pus această libertate pe seama celor ce mă înconjoară şi mai puţin a mea.
Habar n-am ce zid o mai fi şi ăsta sau ce nume dau atleţii acestor impedimente, dar ajunsesem la START. Doar eu cu mine şi un playlist antrenant. Nu mă temeam decât că n-o să-mi pot controla viteza şi nu voi fi mai mult decât o prăpădită la semimaraton. Mai ştiam că indiferent de km la care mă voi opri, mă voi întoarce acasă pe propriile-mi picioare şi nu într-o ambulanţă.
Pas cu pas şi acelaşi gând: nu porni tare! nu porni tare!. Eram tare veselă, pluteam pe strada deja încinsă, îmi mai fixam câte un coleg de cursă, mai vedeam câte o bătrânică ce fluiera de zor pe margine. La Piaţa Muncii am simţit prima stare de vomă. Am continuat până la punctul de alimentare, zâmbeam calm şi încercam să par că sunt atât de bine că nu doar ei cred asta, ci şi eu. Aparent a funcţionat. La Arena Naţională simţeam că intrăm ca la abator: intram mulţi, ieşeau mai puţini şi mai răsfiraţi. M-a cam amuzat imaginea asta şi aparent m-a şi ajutat, căci am avut un ritm bun până la fântânile de la Unirii.
Şi-a murit. Ritmul, pozitivismul şi-am cunoscut nişte frisoane crunte. Intrasem în panică, nu mai funcţiona niciun gând. Era 11:05 şi mai aveam 7 km. Am mers. Am mers mult până am simţit că sunt ok. Din puţin, în mai puţin văd km 20 şi în zare de tot…FINISH. Contam doar eu şi ceea ce trăisem, nici măcar timpul nu mă mai limita…
Felicitari multe de tot, le meriti!!
Bravo Crina ca ai reusit! Este o mare performanta si reusita. Ai de ce sa fii mandra! 🙂
Tare mândră sunt de tine. You are my little hero. 🙂