Ne-am unit destinele

Eu fug de pericole şi pericolele după mine…De nu mi-au zis părinţii de mii de ori să fiu cuminte şi eu…eram! numai că, fără efort din partea mea, dădeam peste câini, cădeam în cap, beam cerneală, intram cu sania sub maşini şi printre multe altele, alegeam să mă urc pe cea mai mare bicicletă.

Ochit şi convins! Păi am mers atâta pe trotinetă, mă descurc pe un Pegas! Cu un cap peste roţile ei, mă urc pe pedale şi apoi cer (cu toată autoritatea unui copil de 6 ani): “Lasă-mă singură!”. Momentul de glorie a fost scuurt, tare scurt, cam de 2 pedale şi-o frână, căci apoi m-am trezit zburând peste ghidon şi cu un maldăr de metale pe mine. Nu-i timp de plâns, căci din spate, speriaţi, te atenţionează cei mari că vine şi maşina! Printr-o ageră mişcare, în semn de recunoştinţă, salvez bicicleta târâind mormanul de pe stradă…aa, şi pe mine!

Eeh, şi anii treceau şi iată-mă la curbe! În curbe! Nu reuşeam să trec niciodată de ele! Nu pe bicicletă în orice caz! Hop tufişurile, sapă-ţi ieşirea printre crengi, te scuturi, îţi ridici serioasă bicicleta, nu-i timp de râs – pleci până nu te vede careva cunoscut să te ştie apoi tot liceul!

Dar capitala…dom`le, în capitală te urci evident pe bicicletă şi te rogi să nu-ţi iasă nimeni în cale ori te asiguri că nu-ţi iese!! Până la finele acestui an mi-am propus să înştiinţez toţi locuitorii ce ies la plimbare în parc: “Îmi pare rău! Nu ştiu să merg!” şi dacă mai am timp şi-or să mă audă, le voi răspunde şi de unde am închiriat bicicletele – “De la intrarea în parc!” [Nu vă faceţi griji, nu ratez niciunul! Sunt la un claxon distanţă!] Săracii, nu-şi dau seama că mă rătăcesc şi-n faţa blocului, darămite să ţin minte numele străzilor pe care nu le frecventez.

Bicicleto, am trecut prin atâtea, hai să oficializăm! Ne uneşte o roată…

Crina Coranga Written by:

Brand Storyteller

4 Comments

  1. Cristi
    June 15
    Reply

    :))) frumos articolul

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *