Mi-am pierdut telefonul. Sau să zicem că el a rămas cu ecranul spre răsărit, iar eu cu nasul în cappuccino. Fără a practica metoda Casey Neistat de însușire a obiectelor, îmi trecusem numele pe Home chiar cu acest gând: când un străin îmi va vedea numele pe ecran, va ști cui să îl înapoieze.
Cam cu siguranța asta în minte plecam în căutarea lui, doar că am renunțat rapid la gând când nu numai că nu-mi răspundea nimeni la telefon, dar nici la SMS-ul mai degrabă amuzant. Am renunțat. Făcusem o listă cu tot ce aveam de bifat la întoarcere și… am plecat spre un alt răsărit. Religia mea este răsăritul: îl caut, îmi răspunde, îi mulțumesc pentru încă un spectacol și ne despărțim.
Unii îi spun ”Nouă” căci nu mai e Vama ce-a fost, dar mie nu-mi displace cum o găsesc. Sunt valuri de oameni care vin s-o încerce, o judecă și apoi…se întorc. 🙂 Vama Veche rămâne așa cum o dăm mai departe; poate nu e ea schimbată, ci noi ne-am schimbat în ani și vrem o ancoră pe care să dăm vina. E tânără, diversă, rebelă, cu oameni care când nu petrec creează opțiuni pentru ei și pentru cei ce vor să le încerce. Și mai sunt și spectatorii care testează din curiozitate aerul.
Părăsim Sandalandala și 5 ore mai târziu mă reconectez – mai degrabă împovărată de lista crescută cu cele ce trebuiau scoase din telefon. Doar că…dincolo de ecranul meu de Home stăteau acum mesaje pe Facebook care mă anunțau că telefonul este găsit și poate fi recuperat. Abia atunci am realizat că nu eram naivă, ci doar credeam în Vamă; în puterea-i de a ne aduce la un loc pentru că încă mai credem.
Așa că dacă voi nu o vreți, lăsați-o celor ce încă se bucură de Vama Veche. Mai suntem. 🙂
Be First to Comment