Deşteptarea în Braşov

Nu-mi planificasem să scriu despre Braşov. N-am planificat nimic pentru Braşov. Am pornit şi locul s-a apropiat de mine. Acolo s-au scris aceste rânduri ori de le puteam scrie atunci, astfel aş fi aşezat literele, cu emoţii.

Nu mi s-a întâmplat de multe ori, de fapt nu mi s-a întâmplat niciodată! Vă duc direct lângă Biserica Neagră căci pe lângă ea am trecut  şi de şi mai multe ori mi-am trecut privirea lângă şi pe deasupra ei (când puteam fi mai sus ca ea pentru a o măsura din ochi). Mi-am plătit intrarea în biserică şi m-am trezit în faţa uşilor. Acum deschise, apuc să fac un pas înăuntru când aerul îmi rămâne blocat în plămâni şi eu blocată sub grandoarea bisericii. Am privit-o şi parcă mă priveam pe mine, simţindu-mă în siguranţă în interiorul acestei clădiri sfidător de mare. Mă simţeam împăcată cu orice şi nu mă speriau nici tancurile. Poate şi pentru că acum era doar o paradă afară, deşi 1 decembrie reuşea să mă panicheze cu sunetul tancurilor din Bucureşti. Mi-era suficient cu ce văzusem doar eu. M-am aşezat pe o băncuţă şi mă priveam în 1600. Acolo eram bine. Privirea-mi căzuse pe canalele din podea. Au fost construite ulterior; am auzit undeva în spate. Şi totuşi, într-un loc cu credinţă, turiştii îşi regăsesc liniştea în superstiţia unui bănuţ aruncat într-o canalizare, cu atât mai mult bisericească.

Parada? A fost. Mai degrabă o plimbare în aplauze a cadrelor militare. Şi ele puţine la număr. Mi-a părut rău că nu a RĂSUNAT imnul şi că pielea-mi trăda doar emoţia frigului. De Andrei Mureşanu nu mi-a amintit decât o statuie, undeva aproape de Piaţa Sfatului.

Nu mă pot decide în privinţa braşovenilor. Probabil îi invadăm, posibil să-şi fi zidit fiecare câte un zid care să-i ferească de forfota şi influenţa vizitatorilor. Distanţi. Pe cei ce i-am găsit zâmbindu-mi, cu un zâmbet le-am răspuns. Altfel, mergeam fiecare pe străzi: unii cu hărţi, explorând; alţii cu treburi, rezolvând.

Locurile încearcă să ne spună o poveste, mai multe de fapt căci le-au tot adunat, dar nu e nimeni acolo care să ni le facă auzite. Şi m-am trezit în faţa unor ziduri, încercând să le ghicesc povestea. Ori , în lipsa unor ghizi, v-am spus-o pe a mea. Aşa cum am ales să ne-o dicteze străzile.

Acum ori niciodată…

Surprise me:
Share on FacebookPin on PinterestShare on LinkedInTweet about this on TwitterShare on Google+Share on StumbleUponShare on TumblrEmail this to someonePrint this page
cf5cf83cc8466a3b295379ab0dbce8a738306af6 Written by:

Brand Storyteller

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *