Poveştile încep să se contureze voluntar în Stefanini. Doar cu spiritul zilei de 1 iunie, am căutat reţete, ne-am entuziasmat şi-am anunţat că pregătim din nou prăjituri. S-a întâmplat să preia iniţiativa nu doar colegii de pe dezvoltare, ci şi cei de la service desk. Horey!
Şi cum moment mai bun nu putea fi, am sunat-o pe Cristina să supravegheze rezultatul final. Cam pe cât de bine arată anasonculapte.ro acum, pe atât ne-am entuziasmat să gătim împreună, să calculăm cantităţi de făină, dar mai ales să scoatem pufoşeniile din cuptor aka cupcakes. Desigur, am întrebat-o din nou pe Cristina care e diferenţa dintre cupcakes şi muffins. S-o întrebaţi şi voi! Pe blog. Al ei. 😉
Joi te loveai de chefs prin bucătărie…Schimb de reţete, mentă împrumutată, platouri reinventate, mese aşezate şi haos cu entuziast. Asta am avut în sediu. La 11 trecute fix se formaseră cozi care nu aşteptau decât un semn de „poftă bună!”. Şi nici nu-mi amintesc de unde a venit sau în ce formă; a fost discret şi la unison căci nu vedeam decât porţii de prăjituri plimbându-se prin cameră.
Simţeam o extenuare plăcută când am ajuns acasă. Nici nu-mi păsa câţi bani s-au strâns, ci că s-a întâmplat; că încet-încet se conturează o echipă care investeşte timp şi emoţii într-o cauză. Oricare. Am simţit că trebuie să le mulţumesc individual, de aceea şi scrisorile pregătite pentru fiecare în parte.
Aş vrea să vă pot spune că a fost frumos ce a urmat după, dar n-am standarde bacoviene. Ştiam că mă va influenţa, dar m-a afectat. Am decis să mergem la copiii de la Domneşti şi de la Tâncăbeşti. Ne-am urcat sâmbătă dimineaţă în 2 maşini, eram 5 oameni şi 2 direcţii încotro mergeam. I-am întâlnit întâi pe cei 15 copii de la Domneşti. Erau atât de mici şi atât de bucuroşi să ne vadă…”Să nu te aproprii de străini!” are efect invers la ei: se uitau fix în ochii tăi, nu înţelegeai ce-ţi zic şi te străduiai frustrat. Apoi, o fetiţă a început să plângă, i-am întins şi mi-a întins mână. Un altul a înţeles (atât cât poate înţelege un copil cu handicap) că trebuie să plângă şi el pentru a-i da aceeaşi atenţie…N-am mai zis nimic pe drum; îi vedeam doar cum se uitau bucuroşi la noi când am intrat.
La Tâncăbeşti aveam să întâlnim 42 de copii. Aici am cedat fizic. Mă strângea atât de tare stomacul, îmi fugea pământul de sub picioare şi nu făceam decât să mă întreb ce se întâmplă cu ei…Nici nu vreau să-mi termin gândul sau fraza. Cert e că îi putem face foarte fericiţi cu atât de puţin: Cornel era în al 9-lea cer că ne poate conduce până la poartă la plecare. Până am plecat l-am auzit repetând „sunt atât de fericit!!!”.
Ne-am întors. Ştiind că vom colecta şi haine. Le-ar plăcea mult şi chiar cred că vom avea din nou sprijin. Cât despre final…îl las deschis.
Să zâmbim şi să facem bine!
Be First to Comment